Cum îi ajuți pe ceilalți fără a le prelua din responsabilități și a-i priva de posibilitatea de a alege

Emanuel Vass - Ajutor fără preluarea responsabilității de la alții

A-ți asuma responsabilitatea pentru propria viață și propriile alegeri este o dovadă de maturitate și un semn de încredere și respect față de sine. Practic, odată ce ai înțeles că tu ești stăpânul vieții tale și nimeni altcineva nu poate decide realmente în locul tău, ai renunțat să îi arăți cu degetul pe alții și să-i acuzi pentru rezultatele alegerilor tale. Ai ieșit din rolul „victimei”, care își consumă energia și își irosește timpul plângându-se de tot ce i se întâmplă și se simte înconjurată nu de ființe umane, ci de „vinovați” și „agresori” gata oricând să o folosească și să-i facă rău.

Pentru o înțelegere mai profundă a libertății noastre de alegere în orice condiții, voi face referire la cartea „Omul în căutarea sensului vieții”, în care psihiatrul Viktor Frankl, cunoscut drept părintele logoterapiei, transmite următoarele pe baza experienței sale de a fi prizonier în lagărele naziste:

„Orice ființă umană are în fiecare clipă libertatea să se schimbe. (…) Una dintre principalele caracteristici ale existenței umane este capacitatea omului de a se ridica deasupra acestor condiții, de a crește dincolo de ele. (…) Omului i se poate lua totul, mai puțin un lucru: ultima dintre libertățile umane – respectiv aceea de a-și alege propria atitudine într-un anumit set de împrejurări date, de a-și alege propriul mod de a fi. (…) În mod fundamental, orice om, chiar și atunci când se găsește în astfel de împrejurări, decide ce urmează să devină – sufletește și spiritual. El își poate păstra demnitatea umană chiar și într-un lagăr de concentrare.”

Despre a oferi ajutor și dorința de a schimba lumea

A-ți dori să fii în serviciul celorlalți, înțelegând prin asta că ești determinat(ă) să contribui la dezvoltarea lor, nu să fii servitorul lor, este un gest – și poate deja un obiectiv – admirabil care demonstrează compasiune, empatie, asumarea unui scop mai mare decât tine. De regulă, o astfel de atitudine – și, implicit, misiune – apare când ai renunțat deja la bagajele trecutului – răni, traume, credințe limitative, te-ai acceptat și ești în pace cu tine.

În cartea sa, „Cum să schimbi lumea”, John-Paul Flintoff explică faptul că, înainte de a te avânta să le oferi altora ajutor, trebuie să-ți fie clare răspunsurile la întrebări precum:

  • Cine sunt eu?
  • Care sunt valorile mele?
  • Ce tip de viață admir și cred că sunt capabil(ă) să trăiesc?
  • Ce mă motivează?
  • Ce-mi face plăcere să fac și, mai ales, de ce?
  • Pentru ce probleme vreau să găsesc soluții și de ce tocmai pentru aceste probleme?
  • Ce abilități pe care le-am dezvoltat deja sau sunt dispus(ă) să le dobândesc mă ajută în a rezolva problemele respective?
  • Ce pași trebuie să urmez să-mi îndeplinesc obiectivele?
  • Care dintre oamenii pe care îi cunosc (sau poate organizații, instituții etc.) ar fi interesați să rezolve aceste probleme?

Scrie mai multe răspunsuri la fiecare întrebare și ordonează-le în funcție de gradul în care te motivează. Este un exercițiu util care-ți va oferi claritate privind ce vrei să schimbi și cărei cauze vrei să te alături în raport cu cine ești și ce vrei să devii.

De unde începi? Vei vedea că primele și cele mai importante resurse nu sunt cele din afara ta (de exemplu, cele financiare sau a găsi oamenii dornici să ți se alăture), ci resursele interioare – ce simți și ești convins(ă) că poți face bine pe baza a ceea ce-ți spune inima, a unor abilități specifice și a experienței de până acum.

Tot John-Paul Flintoff recomandă ca, atunci când vrei să implici alți oameni într-o inițiativă anume, să nu te axezi pe problema în sine și toate aspectele sale negative, ci pe schimbările pozitive pe care această provocare le poate genera în domeniul respectiv și felul în care poate contribui la dezvoltarea fiecărui om implicat. De fapt, asta te-a motivat și pe tine să schimbi ceva – vizualizarea rezultatului pozitiv, nu aspectele copleșitoare ale problemei.

E important să nu îți asumi din start că tu vei rezolva totul, întrucât asta poate crea așteptări prea mari, iar așteptările duc la dezamăgire când nu sunt împlinite. Renunță la așteptări și ia-ți mai degrabă angajamentul că vei face tot ceea ce îți stă în putință raportat la context – pe scurt, „fă rai din ce ai”. Păstrând în minte rezultatul pe care vrei să-l atingi în toată gloria sa, concentrează-te pe prezent și lucrează cu obiective mici, pe care le poți îndeplini pas cu pas și fără de care, în fond, atingerea scopului cel mare nu ar fi posibilă. Așa cum spune și Flintoff: „Întreabă-te: Ce aș putea face în următoarele 24 de ore? Pentru că, dacă nu faci nimic în 24 de ore, ce anume te face să crezi că vei acționa vreodată?”. Pe parcurs, observă ce poți îmbunătăți, fără a te critica pe tine sau echipa ta pentru nereușite. Amintește-ți că așa-zisele „greșeli” sunt oportunități excelente de învățare și de creștere. În paralel cu soluțiile de îmbunătățire, notează-ți constant ce ai reușit să dobândești și sărbătorește micile victorii – ele te vor motiva continuu prin conștientizarea progresului făcut.

Cum identifici și depășești capcanele ideii de ajutor

Există capcane în ceea ce privește ajutorul direcționat către alții. Am fost învățați – mai exact, programați social, cultural, religios etc. – că e bine să-i ajutăm pe cei „neajutorați”. Însă nu ni s-a spus neapărat în ce fel îi putem ajuta cu adevărat. De exemplu, dacă vezi un cerșetor pe stradă și îi dai bani, îl ajuți cu adevărat? Și ce stă în spatele impulsului de a-i da acești bani?

În ultimii ani, campaniile umanitare menite să ajute – în principiu, financiar – țările din Africa au fost puse sub semnul întrebării. Motivul? Sumele semnificative de bani pompate în aceste țări au dus la corupție prin distribuirea defectuoasă a banilor și au creat o dependență de ajutorul extern, în loc ca oamenii să fie încurajați să devină generatorii propriei lor abundențe și, aș adăuga, pe baza propriilor alegeri.

Tot astfel, o problemă mult discutată pe plan local se referă la categorii de oameni care s-au obișnuit să primească ajutor social sau preferă să fie șomeri. Imaginea generală este că acest trai a devenit zonă de confort și ei nu văd rostul de a se angaja sau de a avea o inițiativă anume, chiar și dacă aceasta ar aduce un venit mai mare.

Dar dacă problema principală stă tocmai în modul de a distribui și aloca banii și în a da ceea ce crezi tu că îi trebuie unui om, fără a-i cunoaște nevoile reale, privându-l totodată de libertatea de a alege singur cum să-i investească? Odată cu decizia Spaniei de a le oferi cetățenilor săi un venit minim garantat, s-a readus în discuție un subiect care a adunat multe păreri pro și contra – acordarea unui venit de bază universal (cunoscut drept UBI). Despre ce înseamnă să oferi tuturor dreptul la un venit, chiar și nemuncit, pe baza cercetărilor și a rezultatelor unor inițiative desfășurate în acest sens cu soluții concrete, poți citi într-o analiză amplă realizată de Scena9, care demontează prin dovezi declarațiile de tipul „Banii nemunciți îi fac pe oameni leneși”: „Studii realizate peste tot în lume ne oferă dovezi pozitive: banii nemunciți dau rezultate. Deja cercetările demonstrează corelația dintre banii donați necondiționat și reducerea infracționalității, a mortalității infantile, a malnutriției, a numărului de sarcini în rândul adolescentelor și a chiulului, precum și rezultate școlare mai bune, dezvoltare economică și egalitatea dintre sexe.”

Ajutorul nu creează dependență. Ajutorul nu ia din puterea celuilalt și nici nu îi condiționează alegerile. Ajuți când oferi perspectiva independenței, încurajând la asumarea responsabilității și libera alegere. Ajuți când nu alegi tu pentru alții, ci îi lași pe oameni să aleagă pentru ei înșiși.

Un alt exemplu este cel al dependenților de substanțe. Te poți gândi că o soluție este să privezi dependentul de drogul respectiv, însă e oare soluția potrivită pe termen lung? Este ca și când cineva se îmbolnăvește și soluția pe care i-o oferi este o pastilă. Desigur, va calma pentru moment și poate chiar va rezolva simptomele, însă astfel acționezi asupra efectului, nu asupra cauzei.

Conexiunea dintre minte, corp și emoții a început să fie intens studiată nu doar de către psihologi și medicina alternativă, ci și științific, iar astăzi nu mai poate fi contestat faptul că starea noastră psihică și emoțională influențează sănătatea noastră fizică. Mai mulți autori – printre care îi menționez pe Jacques Martel cu „Marele dicționar al bolilor și afecțiunilor” sau pe Lise Bourbeau cu cartea „Corpul tău îți spune: Iubește-te!” – merg mai departe și evidențiază legături profunde între gânduri, emoții și diverse afecțiuni.

Revenind la problema dependenței de droguri și a dependenței în general, Dr. Gabor Maté vorbește despre cauzele acesteia și posibile soluții, inclusiv de ce nu funcționează campaniile sub conceptul „war on drugs”:

Vezi, în plus, abordarea Islandei, aplicată ulterior în mai multe țări europene, pentru a stopa abuzul de substanțe în rândul adolescenților.

Dorința de a oferi ajutor pornește adesea de la observarea efectului, deci a consecințelor unor acțiuni. Ajutorul eficient implică însă identificarea corectă, înțelegerea și rezolvarea cauzei unei probleme, reducând astfel sau eliminând complet posibilitatea de „recidivă”.

Referitor la exemplul cerșetorului și la ceea ce considerăm a fi persoane „dezavantajate”, în seria „Conversații cu Dumnezeu”, Neale Donald Walsch expune o propunere interesantă care implică reprogramarea mentală: „Ceea ce ai ocazia să faci pentru cei mai puțin norocoși este (…) să-i faci să-și creeze o Imagine Mentală Nouă despre ei înșiși. Și tu trebuie să capeți o Imagine Mentală Nouă în ceea ce îi privește, pentru că, dacă îi vezi ca fiind nenorocoși, așa vor fi.”

Proiecția ta despre oameni poate influența felul în care ei se percep pe sine prin ceea ce le transmiți. Când ai o anumită percepție despre cineva, creezi o proiecție mentală, iar modul în care vei vorbi și te vei comporta cu acea persoană va transmite acea proiecție – ceea ce gândești, de fapt, despre ea. O ființă care nu este pe deplin conștientă de puterea sa și este condiționată de credințe limitative, de sentimentul neputinței și al eșecului: (a) fie va accepta/ se va identifica cu proiecția ta – care dacă implică judecată, neacceptare etc., îi va oferi doar o confirmare că, de fapt, „merită” să fie în acea situație; (b) fie va riposta printr-un comportament care, dacă privești prin filtrul judecății, îți va confirma ție că „merită” să fie în acea situație. Prin urmare, se poate ajunge la un cerc vicios care nu duce la schimbare.

Mai mult, scrie Walsch, „prima întrebare pe care trebuie să o puneți este: Cine sunt eu și cine aleg eu să fiu în raport cu asta?”. Altfel spus, fii sincer(ă) cu tine și gândește-te la ce dorești tu în cazul respectiv. De ce alegi să ajuți și cum crezi că poți oferi cu adevărat ajutor? Este gestul tău în armonie cu valorile tale, cu ceea ce ai ales să fii? Odată ce clarifici asta, află ce îți cere, de fapt, cealaltă ființă pentru a-i oferi ce are nevoie, nu ce presupui tu că îi trebuie: „Lasă persoana sau oamenii care au nevoie de ajutor să cunoască tot ceea ce ai tu de dat – apoi ascultă ce vor; vezi ce sunt ei gata să primească.” Dacă vor să fie lăsați în pace, atunci respectă asta – e posibil să fie cel mai mare dar pe care-l poți face în acel moment. Sau poate nu tu ești în măsură să le oferi ajutor.

Ajutorul implică să asculți ce îți cere celălalt, precum și libertatea celuilalt de a refuza ajutorul.

Uneori, poți avea doar impresia că un om are nevoie de ajutor. Înainte de a sări să-l ajuți și să salvezi o situație care poate există doar în mintea ta, întreabă-l dacă are nevoie de ajutor și, dacă da, ce fel de ajutor. Pe cât posibil, răspunde ajutorului solicitat și doar în măsura în care ai capacitatea și resursele necesare de a ajuta la momentul respectiv, în condițiile date. Amintește-ți că poți da doar din ce ai deja.

Ce se întâmplă când preiei responsabilitățile altora

Foto de Luis Villasmil via Unsplash.

Ne vom concentra acum pe ajutorul oferit la nivelul relațiilor personale, în viața de zi cu zi. Cea mai frecventă capcană la acest nivel este preluarea responsabilității altora. Cum afli dacă ai căzut într-o astfel de capcană? Te poți întreba:

  • Ai obiceiul de a prelua din activitățile și sarcinile care, de fapt, le revin altora sau ar putea fi împărtășite – fie acasă (de exemplu: curățenie, gătit etc.), fie la job?
  • Ai senzația că poți face mai bine unele lucruri pentru că ai experiența sau pregătirea necesară și dacă le-ai explica celorlalți ar fi o pierdere de timp mai mare decât să le faci tu însuți/însăți?
  • Consideri că a oferi ajutor este ceva nobil, în timp ce a cere ajutor e un semn de slăbiciune, de neputință sau riști să „deranjezi” pe cineva?
  • Dacă cineva este într-o stare proastă, crezi că tu ești cauza acelei stări – altfel spus, te simți în mod automat vinovat(ă) pentru emoțiile celorlalți?
  • Obișnuiești să te scuzi pentru acțiunile altora și rezultatele lor?
  • Ai tendința să iei personal nemulțumirile celorlalți, feedbackul lor sau observațiile în ceea ce (crezi că) te privește? Te simți neîndreptățit(ă) în astfel de situații și reacționezi în mod defensiv enumerând tot ce ai făcut tu și tot ce ai sacrificat pentru ca lucrurile „să meargă bine”?
  • Consideri că sacrificiul de sine este normal în relații?
  • Îți ascunzi sentimentele reale și eviți să vorbești sincer despre ceea ce simți de teamă să nu-i superi pe ceilalți?
  • Crezi că valoarea ta este determinată de gradul în care îi mulțumești pe alții și de ceea ce cred ei despre tine? Sau de ceea ce faci, în loc de ceea ce ești? Crezi că un anumit rol („părinte”, „partener”, „angajat”), interpretat într-un fel pe care îl consideri „perfect” sau „ideal”, este ceea ce îți dă valoare și te împlinește ca ființă?
  • Simți că nu ai timp suficient pentru satisfacerea propriilor nevoi – inclusiv pentru relaxare, odihnă, dezvoltare personală – pentru că lista de to do-uri nu se mai termină? Ai tendința să spui „da” tuturor solicitărilor ca să fii considerat(ă) într-un anumit fel – ex: un om „pe care te poți baza”, „bun la suflet”, „descurcăreț” etc.? Cu toate astea, când preiei aceste sarcini, ai resentimente față de cei care ți le-au dat sau devii prea ocupat(ă) și simți că nu mai ai timp de nimic?
  • Crezi că e datoria ta să fii și iubit(ă), și „mamă”/ „tată” în relația de cuplu?
  • Când crezi că cineva are nevoie de ajutor, te oferi să soliciți tu ajutor în locul său? De exemplu, înscrii persoana respectivă la un curs, îi faci tu o programare etc.

Dacă răspunsul este în mare parte afirmativ, poți vedea ce credințe te-au determinat să faci asta. De exemplu, poate ai auzit de la părinții tăi, copil fiind, formulări de tipul „Uite ce am făcut din cauza ta!” sau „Ne-a costat ____ să îți luăm asta și tu nici măcar (nu ai făcut acțiunea așteptată)”. Altfel spus, de mic(ă), ai fost „de vină” pentru anumite decizii și așteptări care nu ți-au aparținut sau ți-a fost pasată responsabilitatea pentru felul în care părinții tăi s-au simțit ori pentru anumite probleme familiale. Sau ai asistat în mod direct ori indirect la certurile frecvente din casă și ai simțit că tu ești cauza sau tu poți rezolva situația. Sau „greșelile” tale au fost puse în balanță cu „reușitele” altora, ți-a revenit ție responsabilitatea de a-ți crește frații mai mici ori, dorind să ajuți unul dintre părinți, ai preluat chiar tu din responsabilitățile care îi reveneau și care nu corespundeau neapărat vârstei tale. Meditând asupra cauzelor unui astfel de comportament și când ai început să îl manifești în viața ta, vei descoperi de ce ai ajuns să faci anumite alegeri ca adult.

Câteva lucruri asupra cărora să reflectezi:

  • Tu poți controla și ești responsabil(ă) doar pentru gândurile, sentimentele și comportamentul tău, pentru viața ta în general. Cum te percep ceilalți, ce credințe au și cum aleg ei să se comporte e în afara controlului tău. Întreabă-te sincer: Cât de mult ți-ar plăcea ca altcineva să te controleze și să aleagă în locul tău?
  • Doar ca părinte ești responsabil și pentru o altă ființă – copilul tău – căruia îi asiguri necesarul pentru o dezvoltare armonioasă și un mediu sigur. Încurajează-l să fie responsabil pentru alegerile sale și să conștientizeze roadele lor – asta înseamnă că îl vei ajuta, de exemplu, să-și facă temele atunci când e nevoie, dar nu vei face din asta un obicei și nu îi vei face tu temele în locul său.
  • A încerca să schimbi o altă ființă nu este doar o acțiune zadarnică, epuizantă și frustrantă, care îți distrage atenția de la tine și propriile tale nevoi, ci și o presupunere că ești mai capabil(ă) decât alții să o faci, ceea ce indică o atitudine de superioritate. Altfel spus, conform acestei credințe, celălalt nu este capabil să se schimbe pe sine și are nevoie de un „salvator”, rol pe care ți-l asumi de cele mai multe ori nesolicitat. Întreabă-te sincer: Te simți bine când cineva îți transmite că ești incapabil(ă) și încearcă să te schimbe fără ca tu să-i ceri asta?
  • Când tu te neglijezi pe tine, ce exemplu crezi că le oferi celorlalți?
  • Când tu îți asumi responsabilitatea pentru deciziile altora, nu doar că oprești din dezvoltare acele persoane și le insufli un sentiment de neputință, slăbiciune, inutilitate, neîncredere în propriile abilități și pretext pentru procrastinare, ci le oferi, la pachet, un vinovat pe care să îl acuze pentru starea lor nefericită și eșecurile lor – tu.
  • Exprimând cu sinceritate, blândețe și respect ceea ce gândești și simți ajută la clarificarea unor situații și setarea unor limite sănătoase în relațiile cu ceilalți, evitând confuzia, abuzul sau prelungirea unor experiențe neplăcute de ambele părți.
  • Orice relație este un parteneriat în care nu doar unul, ci fiecare are drepturi și îndatoriri. Adaptează-te relației în care ești prin asumarea unui rol potrivit – de exemplu, dacă ești într-o relație de cuplu, atunci ai rolul de iubit(ă). Nu ești nici copilul, nici părintele partenerului tău.
  • A critica o persoană pentru că nu și-a asumat responsabilitatea, deși chiar tu i-ai preluat-o în încercarea de a controla o situație, jucând simultan rolul de „victimă” („iată câte sacrificii fac pentru tine, la ce am renunțat ca să fie bine pentru noi” etc.) și „agresor” (înșiruind sub formă de acuzații și judecată lucrurile care te supără la acea persoană), este o dovadă de manipulare emoțională de care ești responsabil(ă). În schimb, încurajează-l pe celălalt să facă propriile alegeri și, chiar dacă ai impresia că „greșește”, transmite-i în mod blând viziunea ta asupra felului în care se pot face lucrurile. Comunicați constructiv, ascultă-i părerile, arată-i că e important și cel puțin la fel de capabil ca tine.

Închei cu următoarea observație: pentru a iniția orice schimbare, trebuie întâi să vrei, adică să ai intenția sinceră, voința și perseverența să-ți duci schimbarea la capăt și să parcurgi această cale în mod flexibil, cu răbdare, deschidere și curaj. Dacă vrei să ajuți pe cineva pe calea schimbării, reține că acea persoană este cea care trebuie să solicite ajutorul și cui simte ea că ar putea să o ajute. Ea trebuie să aibă această intenție de a se ajuta pe sine, altfel orice acțiune va fi una de dependență în raport cu cineva sau ceva. Când schimbarea e „împinsă”, „forțată” din exterior, din dorința – chiar binevoitoare a – altcuiva, schimbarea riscă să fie una „de suprafață”, temporară, pentru că, odată ce stimulul dispare (cel care a propus ajutorul, experiența motivatoare etc.), dispare și baza intenției.

Când tu te schimbi pe tine alegând dezvoltarea ta, oferi un exemplu pentru cealaltă persoană. Îi arăți că se poate, propui – prin atitudine și comportament – un alt mod de a fi și de a face lucrurile, o încurajezi să iasă din zona de confort, să perceapă și să se adapteze la noi posibilități. La final, te las cu această perspectivă revelatoare transmisă de Esther Perel despre schimbarea de sine și a-i ajuta pe ceilalți:

Vrei să devii o versiune mai bună a ta? Programează o consultație pentru dezvoltare personală. Detalii aici.

Imagine principală de geralt via Pixabay.